*
Zilele trecute, în timp ce mă plimbam dinspre Cocor spre Universitate, o sclipire un pic magică – genul ăla de lucru care te face să te dai cu doi pași înapoi ca să te asiguri că într-adevăr e ceva acolo – care venea dinspre străduța de unde mergeam spre liceu cândva, mi-a atras brusc atenția și mi-a adus un gând complet neașteptat: săracul noul nostru domn președinte o să fie nevoit să plece din Sibiul lui minunat și să se stabilească în București și, după ce că orașul ăsta e cum e la prima vedere, domn viitor președinte nici nu va putea să-i descopere vreodată cu adevărat farmecul, fiindcă îmi imaginez că e destul de greu să ieși la plimbare pe străduțe obscure de București cu 5 SPPiști după tine.
Și mi-a părut, o clipă, rău pentru domnul Iohannis.
Și, tot pentru o clipă, mi-am dorit să trăiesc în genul de țară în care n-ar fi complet imposibil ca într-un început de primăvară să dai nas în nas, pe-o străduță de pe lângă Grădina Icoanei, chiar cu distinsul cuplu prezidențial. E absurd gândul ăsta, știu, dar n-ar fi frumos?
Eh. Și-apoi iar mi-a părut rău. În Sibiu am fost acum câteva luni ultima oară și e așa de frumos că n-ai cum să nu zâmbești orașului cât ești acolo sau să-i spui, cu toată părerea de rău, că ești prea de București să te vezi vreodată vizitându-l altfel decât în scop recreațional.
În București stau de când mă știu. Și-i oribil. Și intoxicant de frumos. Vechi și mereu nou – mai ales în centru – și cu gunoaie și cerșetori și amărâți, și cu mașini scumpe și gropi cât să le strice pe toate, și cu oameni frumoși care merg cu metroul și cu tramvaiul, cu parcuri minuscule pline de bunicuțe depășite și de copii răzgâiați, cu bărbați eleganți și cu femei istețe care se chinuie o grămadă, dar tot reușesc cumva să aibă un pic din toate. Și cu claxoane în trafic și zeci de oameni grăbiți care îi lasă totuși pe ceilalți aiuriți să se bage în fața lor, doar ca să nu aglomereze prea tare traficul pentru karmă sau ambulanța care oricum merge pe linia de tramvai. Și cu poduri suspendate și bucățele întregi de oraș rupte din altă lume, ca dintr-un puzzle de poveste, doar că pe jumătate mucegăit. E ceva și de Bucureștiul ăsta. Mai ales oamenii.
Și-apoi m-am gândit la Oprescu, că prea e vina lui că mai toate pavelele care-au asfaltat piața Sf Gheorghe sunt sparte deja, deși-au fost montate de vreo două ori până acum. Și câte și mai câte vine are, directe sau nu, dar nici una care să doară foarte tare, dacă stau să mă gândesc mai bine. Oare măcar el o să-l întâmpine cum se cuvine pe noul președinte? Oare o să-i facă un tur oficial al orașului, cum poate ar fi galant, chiar dacă domnul președinte ales probabil știe deja să se orienteze pe-aici?
Oare o să se simtă Oprescu stânjenit vreun pic că aduce pe cineva nou la el acasă, un coleg chiar, și că aici nu-i chiar așa ordine cum ar trebui să fie într-o așezare de oameni normali? Chiar dacă-i casa mai mare aici și stau mai mulți oameni de toate felurile.
…
aiurez, dar mi-ar plăcea sincer ca noul președinte să se plimbe la pas prin București.
Orașul ăsta e un super bun consilier.
[…] gânduri la pas prin București #aberații […]